Lada cu manuscrise

 

Casa melcului

·        În toamna anului 1887, cu doi ani înainte de moarte, Eminescu îi scria lui Titu Maiorescu rugându-l să-i trimită lada lui de manuscrise. Lada îl însoţise pe poet în multe din peregrinările sale, plină de mii de foi, acoperite cu scrisul lui aplecat, cu litere mici. Manuscrisele erau  stivuite alături de cărţile, transportate şi ele, în aceeaşi  ladă, ca o bibliotecă esenţială, călătoare.

·        Lada fusese lăsată în gazdă pe la prieteni după ce-l însoţise pe Eminescu  pretutindeni  precum e însoţit melcul de casa pe care duce în spinare. Era un soi de birou şi de bibliotecă  în preumblare, spaţiu reverberant  şi ]nghesuit dintr-o viaţă străină de chivernisire.  Poetul şi lada lui cu manuscrise şi cărţi nu avuseseseră parte în timpul vieţii de ceea ce numim drept aşezarea cuiva la  casa  lui.

·        M-am gândit să desenez pe o hartă cândva drumul poetului şi al lăzii lui de manuscrise şi cărţi prin locurile pe care le-a străbătut  în ţară, apoi  la Viena, la Cernăuţi,şi din nou  la Bucureşti sau la Iaşi, la Botoşani ori  la Putna… Cui i-ar folosi oare harta aceasta ? Eu aş începe prima lecţie despre poet cu harta aceasta. Măcar cu atâta să se aleagă elevii…Sunt atâţia pe lume care vorbesc despre Eminescu fără să-i fi citit cărţile, toate poemele, opera adunată între coperţile ediţiilor sale. E drept că ştiu ceva versuri pe dinafară şi mai păstrează ceva amintiri din comentariile din manualele de şcoală, trase la şapirograf. Şi, ca o reclamă obosită, pâlpâie la nevoie sintagma “Luceafărul poeziei”. Printre necititorii lui Eminescu se află şi detractorii ultimului val care au afirmat că toţi cei care-l admiră pe poet au fost spălaţi pe creier. N-am auzit o asemenea opinie vehiculată de germani, polonezi, francezi,  italieni englezi ori americani cu privire la poeţii lor naţionali şi universali, la părinţii întemeietori de limbă şi cultură din tot universul. Îi putem întreba pe germani dacă s-au gândit că admirându-l pe Goethe, de pildă, cineva ar putea să-i acuze  că judecata lor de valoare sau empatia  lor ar avea, la origine, o spălare de creiere. Dacă lucrurile ar sta aşa, toţi europenii, asiaticii, africanii, australienii, arabii, toată lumea care mai crede în valori, ar fi suferit un lavage des cerveaux globalizat, de când există. Iar primii angajaţi în acţiunea aceasta de spălare a sinapselor noastre ar fi chiar genitorii noştri, părinţii biologici sau spirituali care ne-au dat viaţă şi ne+au pus o carte în mână.

·        Oare şi în cazul lui Emil Cioran să fi fost de vină tot o spălare de creiere când a scris Exercices d’ admiration?  Unde admiraţie înseamnă şi îndoială, şi spirit critic şi distanţare, chiar mefienţă şi exorcizare de sine, dar mai ales re-lectură integrală, încercarerea de a înţelege şi cuprinde ceva diferit de tine, adesea  situat mai presus de puterile tale şi de locul tău de pornire.  Cum e privirea cu care îmbrăţişăm linia de orizont. Nu suntem parte din orizont dacă privirea noastră nu îl caută cu o anume determinare.

·        Acesta  pare să fie rostul  indicatoarelor de pe munte. Ne ajută să nu ne rătăcim şi să ajungem la destinaţie,  să ţinem seama de punctele cardinale, să nu riscăm reinventări de trasee ce ne duc în sălbăticie, spre prăpastie ori pe drumuri forestiere de mult dezafectate. Recitiţi Holzwege de Heidegger.

·        Indicatoarele în cultură  sunt însăşi cultura pe care o avem. Şi traseele pe care le alegem în ascensiunile şi imersiunile noastre în cultură. Nu strategiile conjuncturale, enunţate spre a fi bifate. Nu stahanovismele ideologice şi conjuncturale. Şi , Doamne fereşte, de măsurarea culturii cu numărul de aplauze, cerut de revoluţiile aşa-zis culturale, ce condamnă la moarte sau excomunicare lipsa noastră de zel şi refuzul înregimentărilor.Tot la capitolul stahanovism, de data aceasta pus sub semnul Europei sau multrâmbiţatului sat global, aş introduce şi  şi neo-bonjourismul zilelor noastre, fireşte dâmboviţean.Trecerea la mămăliga făcută din mălai european.

·        

·        Se povesteşte că melcul era tare necăjit în preumblările sale văzând cum alte fiinţe ajungeau înaintea lui la destinaţie, având mersul mai iute, picioruşe ajutătoare, aripi iuţi pentru zbor sau darul de a înota la repezeală. În plus, ajungeau mai repede la locul de popas iar, acolo, găseau cuib sau vizuină drept  culcuş de odihnă. Într-o zi,  tot mergând melcul curios să afle totul despre minunăţiile  întâlnite, i-a ieşit în cale un soi de ghioc cu pereţii ca un cuib şi a reuşit să se strecoare în el găsindu-şi astfel casa cea mai potrivită. S-a hotărât să nu renunţe la ea şi s-o ducă pretutindeni cu el, în spinare, cum alpiniştii îşi poartă, în rucsacul lor, adăpostul, şi toate uneltele necesare la căţăratul pe stâncile abrupte, însoţiţndu-se  de piroane. Şi târnăcop,  de  corzi şi ţăruşi de susţinere , de un adevărat arsenal, la urcuş dar şi la coborâre.

·        Melcul a fost fericit să-şi găsească o casă a lui, fie aceea un adăpost de purtat tot timpul cu sine.

·        A venit rândul celorlalte vieţuitoare să-l invidieze pe melcul cel molcom şi blând, pe acest firav călător şi etern pelerin ce lasă urme de fir de argint  pe unde călătoreşte purtându-şi  adăpostul în spate.

·        De la Eminescu şi lada lui  cu manuscrise învăţăm din nou povestea melcului. Creatorii şi Cultura sunt printre celelalte fiinţe un fel de melci. Adăpostul lor cel mai sigur este în opera pe care şi-o duc în spinare toată viaţa.

·        Cochilia proteguitoare în care putem auzi  mereu zbaterea mării şi briza din ceruri se păstrează rareori întreagă după moartea locatarului. Cel mai adesea se sparge şi  se fărămiţează, îmbogăţind, la nesfârşit, dunele de nisipuri.

·         

·        Lada cu făină

·        lada cu manuscrisele lui Eminescu a parcurs un traseu aproape egal cu drumul  vieţii lui şi perioadele de popas  sau înstrăinare.

·        Lada a fost depusă o vreme  la Chibici Râvneanu,  apoi a fost lăsată  în casa lui Ioan Slavici.  A poposit  apoi la Simtion şi, de aici s-a  întors la Chibici, un prieten devotat. Apoi a făcut drumul până în strada Mercur, unde se afla casa lui Maiorescu. Acest  ultim drum din timpul vieţii lui Eminescu a fost alvator. Destinul  lui Eminescu şi al operei sale s-a încrucişat providenţial  cu acela al lui Maiorescu, critical vizionar nu doar prin judecata de valoare asupra poeziei  lui Eminescu ci şi prin deciziile luate de a proteja  lada de manuscrise şi cărţi de  la o previzibilă  înstrăinare, partajare şi risipire.

·        Criticul a refuzat şi a amânat să trimită lada de manuscrise poetului, gest care a putut trezi comentarii nedrepte dar care a salvat integral moştenirea Eminescu în durata posterităţii. Oriunde, în altă parte, fie şi în grija prietenilor sau a rudelor, lada de manuscrise s-ar fi pierdut, cum s-a întâmplat cu manuscrisele lui Ion Creangă. Câteva dintre manuscrisele lui Creangă  ajunse la Palatul Regal din Bucureşti, de pildă, au căzut pe mâna comisiei de inventariere a bunurilor monarhilor noştri, după abdicarea forţată a MS Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947. Radu Bogdan mi-a povestit într-un  amplu interviu câte ceva despre soarta manuscriselor Ion Creangă. Alţii mi-au povestit despre  soarta altor manuscrise, cărora le-a lipsit şansa de a fi puse la adăpost de risipire, pierdere sau distrugere.

În fine, am putut să ţin rând pe rând pe biroul meu toate cele 38 de volume din ediţia facsimilată, ediţia integrală a manuscriselor eminesciene, apărute sub egida Academiei Române, în îngrijirea academicianului Eugen Simion. Vedeam tezaurul întreg după ce înainte de 1989, cu cel puţin un deceniu, mă luptasem să descifrez manuscrisele originale, doar o mică parte şi înţelesesem măcar un lucru că poţi să orbeşti iubind cultura şi vrând să transcrii cuvânt cu cuvânt opera lui Eminescu din manuscrise, precum şi+a pierdut vederea Perpessicius sau Borges care nu a renunţat să citească, marele scriitor din Argentina, căruia nimeni nu i-a reproşat, cum s-ar fi întâmplat la noi, că a primit postul de director al Bibliotecii Publice din Buenos Aires , deşi la 55 de ani era orb, după ani în care vederea lui se deteriorase progresiv şi ireversibil.Să orbeşti de dragul culturii şi literaturii, să le cari după tine prin lume, pretutindeni. Iată moduri de a fi de neînţeles pentru cei care îl reduc pe a fi la verbul a avea.

În 25 ianuarie 1902, Maiorescu a anunţat în şedinţa Academiei Române , care se desfăşura sub preşedinţia lui P. S. Aurelian  că va dona integrala manuscriselor eminesciene primite de la poet sau aflate în lada de manuscrise şi cărţi ce ajunseseră în posesia lui: ” De la Mihai Eminescu posed, dăruite mie de dânsul în diverse ocaziuni, multe manuscripte, parte poezii publicate,  parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc, la rândul meu, Academiei Române,  pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet  “

La 13 ani, după moartea lui Eminescu, manuscrisele lui şi cărţile din celebra ladă, au ajuns la Academia Română.

Nu ştiu de ce îmi vine mereu să  numesc sau mai degrabă să-mi imaginez lada lui Eminescu legând-o  în gând de  o ladă de lemn, în care i-am văzut pe părinţii mei ţinând făina, adusă de la mori din zona Bărăganului, cu acel reflex păstrat multă vreme după al doilea război mondial şi cumplita foamete din ‘46…Lada cu f[in[, lada cu manuscrise….Făina pentru pâinea noastră cea de toate zilele care ar trebui să numere şi…dumicaţii culturii.

Numai în cultură şi creaţie, toţi îşi închipuie că sunt nişte homeless dacă nu-i bagă Puterea şi Statul în seamă deşi ar trebui să ajute Puterea şi Statul să înţeleagă că fără cultură vor ajunge şi vom ajunge nişte homeless cu toţii, oricâte instituţii şi ministere am  cârmui, la un moment dat. 

Nici confuzia rolurilor nu e sănătoasă, părerea că Apollo trebuie să redevină un zeu războinic, iar Marte să-şi trimită armele la muzeu. În cultură şi creaţie, nu te poţi înălţa cu mâinile goale, azvârlindu-te cu capul înainte, ca şi cum ar fi un fel de berbece folosit la asediul cetăţilor.

Sunt la New York şi prezint în cadrul unui amplu simposion ediţia în 38 de volume, integrala manuscriselor eminesciene. Academia Română a dăruit această ediţie Institutului Cultural de la New York.  E strivitor acest Eminescu Opus Magnum. Nimeni nu ar fi putut să-şi imagineze cu adevărat cine a fost Eminescu oricât Nicolae Iorga, Perpessicius sau Constantin Noica au luptat ca să impună ideea importanţei şi urgenţei de a avea o asemenea ediţie.

A fost ideea mea să aduc peste Oceanul Atlantic această ediţie care este adevăratul monument pe care îl datorăm poetului şi culturii române. Va fi prezentată la Morgan Library and Museum, la uriaşa Public Library din New York, la primul târg internaţional de carte american, Book Expo America, unde,  în fine, va participa şi România. Apoi va ajunge la Congress Library, la Washington. Acolo va putea fi cercetată şi comparată de cercetătorii ce-l vor reaşeza pe Eminescu înt-un orizont al culturii mai larg şi mai adecvat.

Vorbesc despre manuscrisele lui Eminescu, despre marea revelaţie pe care o produce asupra străinilor această ediţie care va trebui să poposească definitiv în marile biblioteci ale lumii. Mi-am cumpărat  o ediţie de câteva sute de pagini cu manuscrisele lui Emily Dickinson. Poeta americană s-a născut în 1830 şi a trait până în anul 1886. A murit cu trei ani înainte să închidă ochii poetul nostru national şi cu adevărat universal. La Morgan Library and Museum , mai este deschisă expoziţia Edgar Allan Poe cu manuscrisele lui, o parte, însoţită cu manuscrise ale unor mari scriitori care i-au adus un omagiu lui Poe, de-a lungul timpului. Unul din manuscrise poartă semnătura lui Borges.

Îmi amintesc în ce mod m-au marcat, în liceu şi studenţie lecturile repetate ale ediţiilor transcriind cele peste 26000 de pagini ale caietelor lui Paul Valery.

Apoi mă pufneşte râsul la gândul că toţi cei care au lucrat ca să editeze cărţile fundamentale şi manuscrisele lumii pot fi acuzaţi, la un moment dat, că se ocupă cu spălarea creierelor noastre.

New York, 25 ianuarie 2014