Istoria, în cer şi pe pământ

• 5 mai 1990, prima vizită la Versoix
• Oarba de Mureş
• Tata, singurul care avea două mâini şi două picioare
• După ce erupe vulcanul
• cave canem
• Europa amoebei roşii, cum a numit-o ambasadorul Bullit
• 6 martie 1945, şah la democraţie, în România şi Iugoslavia

Sâmbătă, 4 mai 1990. Sun la poarta unei case din Versoix, o localitate aflată la câţiva kilometri de Geneva. Nu mi-am anunţat vizita. Sun şi aştept câteva secunde. Sunt împreună cu un prieten român, Adrian Barbu, care s-a stabilit aici în Elveţia de mai mulţi ani. “Ai dat telefon înainte?   mă întreabă. Ţi-ai anunţat vizita? “

“Nu. Nu ştiam dacă voi putea veni şi, fiind sâmbătă, s-ar putea să nu găsim pe nimeni acasă. O să vedem. “

Poarta se deschide şi facem cunoştinţă cu domnul Constantin Brancovan, care lucrează la Departamentul de istorie al Universităţii din Manchester. Ne prezentăm şi îi comunic dorinţa mea de a stabili, dacă e posibil o întâlnire, pentru a doua zi, cu Majestatea Sa Regele Mihai. Aş dori să-i iau un interviu pentru “România literară“. Pentru confirmare, lăsăm numărul de telefon al lui Adrian Barbu care locuieşte pe strada Ch. Thierry, la câteva case.

A doua zi, în 5 mai, suntem anunţaţi că putem veni la ora 10 dimineaţa. Sosim la timp. Poarta e deschisă larg. Ne primeşte Constantin Brancovan. E un bărbat de o rară gentileţe. Intrăm în curtea inundată de iarbă. Apoi în casă. Fără un protocol complicat. Gazdele noastre sunt Majestatea Sa Regele Mihai şi soţia lui, Anna de Bourbon-Parma. Domnul Constantin Brancovan rămâne în încăperea unde se va desfăşura convorbirea. Va interveni din când în când de-a lungul acestui interviu. Pe pereţi, portrete de familie. Pe masă multe cărţi şi reviste. Un spaţiu plin de lumină. Fotografii de familie. Un ceas cu pendulă arată ora 10,20, marcând începutul discuţiei. Cafea. Jus. Gesturi fireşti. La un moment dat ne vom opri ca să fotocopiem o serie de documente. Anna de Bourbon-Parma ne ajută să ne simţim ca acasă. Din când în când se aude zgomotul brichetei ce ne aprinde ţigările. Şi sunetul cubului de zahăr căzând în cafea. O casă obişnuită. Oameni ale căror gesturi seamănă cu ale tuturor. Numai pentru cel care le cunoaşte identitatea şi trecutul, convorbirea din 5 mai 1990 reprezintă un document prin care am putea să ne apropiem de istoria României.

Interviul pe care mi l-a dat M.S. regele Mihai e primul acordat după 1990 unui român venit din ţară. Şi primul care se va publica. E un dialog amplu care se referă la ceea ce s-a întâmplat pe 23 august 1944, la pregătirile pentru ieşirea din războiul alături de nemţi, la rolul jucat de diferite forţe politice şi poziţia unor oameni, în angrenajul puterii, Antonescu, Vîşinski, Molotov, Bodnăraş. Am vobit şi despre viza de intrare a regelui în România, retrasă intempestiv. Tot atunci am stabilit că voi reveni la Versoix pentru a face o carte de interviuri cu regele, în toamna anului 1990. Textul acestei lungi convorbiri a apărut în “România literară“ chiar în ziua de 23 august 1990, pe trei pagini mari, Pe una din pagini, revista a reprodus o fotocopie, pe care am făcut-o la Versoix, după viza nr 48899 de intrare în ţară, primită de rege, în 5 aprilie 1990. Viza diplomatică prevedea o singură călătorie, cu un drept de şedere de treizeci de zile precum şi accesul prin toate punctele de frontieră. În afară de fotografia în care apare regele Mihai, alături de care stau la masa unde am înregistrat interviul, am ţinut foarte mult ca să fie reprodusă şi o fotocopie după paşaportul de plecare din ţară, în 3 ianuarie 1948. Fiecare pagină poartă ştampila cu Republica Populară Română. Am reţinut menţiunea înscrisă în paşaport:”Dacă expiră în timpul călătoriei, paşaportul rămâne valabil numai pentru înapoierea în ţară”.

Interviul a apărut sub titlul Românii trebuie să cunoască adevărul.

Drumurile către Villa Serena au o molcomă şerpuire. Pietricele rotunde se îngrămădesc la întâlnirea asfaltului cu iarba. Port fusta midi din caşmir pe care mi-a croit-o mama, dintr-un material pe care mi l-a dăruit doamna Cornelia Pillat, de ziua mea. Ce veselă arată ţesătura, cu design de basma, în fotografia de grup, pe care o facem afară, în curtea de la Versoix.

Lângă mine Regele Mihai pare şi mai înalt.

Pe 23 august 1944, tatăl meu a fost trimis pe front. Întoarcerea armelor a precipitat intrarea tânărului de 26 de ani în război. De-abia terminase şcoala militară. Păstrez Foia matricolă cu numele tatei, pe care aceeaşi mână a notat, cu litere mici şi cerneală subţire, data de 20 septembrie 1942, când Uricaru Gheorghe s-a înscris la şcoala militară, data de 21 martie 1944, când a absolvit-o, data de 15 aprile 1944, când a fost avansat la gradul de sublocotenent, conform Înaltului Decret nr 1034/1944, fiind repartizat la Regimentul 10, prin OZ (ordinul de zi 2062), data de 23 august 1944, cu menţiunea că a plecat pe front, cu detaşamentul de recruţi ai regimentului 10, cu referire la OZ 4602, data de 5 octombrie 1944, când a fost grav rănit în luptele de la Oarba de Mureş, la cota 498, pe Dealul Viilor, de un glonte exploziv, conform OZ 4696 şi data de 15 septembrie 1946, când tata a fost clasat Mare Mutilat de Război. Mama a pus împreună în acelaşi dosar voluminos, Foaia matricolă, Foile de observaţie din spitale, însumând internăriri şi 39 (treizeci şi  nouă) de intervenţii chirurgicale, şi propunerea pentru Ordinul Mihai Viteazul.

Le dau părinţilor mei să citească interviul meu cu regele Mihai. Ştiu că le datoram acest interviu. Am auzit de multe ori în casă povestea salvării mamei mele de Siberia. Cum a fost salvată şi smulsă dintre sutele de basarabeni, adunaţi de o dispoziţie a Anei Pauker, pusă la cale cu tătucii ei sovietici.

Basarabenii cei fără familie erau adunaţi şi trimişi ca vitele de muncă direct în Siberia. Ce să caute refugiaţii, într-o Românie care pierduse Basarabia. Care i-a fost luată. Erau îngrămădiţi într-un imens depozit, într-un subsol şi urmau să fie duşi cu trenurile în nord. Mama era orfană de ambii părinţi. Bunicii ei din Basarabia o trimiseseră la studii la Bucureşti.

Profesorul medic chirurg stomatolog Dan Theodorescu, care a intervenit la Ana Pauker, ca s-o salveze, a aflat că numai căsătoria, “ce, nu are un logodnic, pe aici, dacă zici că e atât de deşteaptă”, putea s-o scoată din subsolul acela. Mai era puţin timp până la “dezafectarea” lui. Urmau să fie pregătite garniturile de tren până la graniţă şi livrarea acolo, via Siberia. A decis că numai căsătoria cu un ofiţer rănit, din cei internaţi în spitale, după război, o putea salva. Tata era internat la clinica stomatologică a facultăţii de medicină, unde Profesorul Dr. Dan Theodorescu era director. Mama făcuse Şcoala de surori de stomatologie, organizată de Dan Theodorescu începând cu anul 1941. Era asistentă-şefă la Spitalul Colţea, la clinica medicală. Marele profesor chirurg a intrat într-un salon şi i-a întrebat pe ofiţeri cine nu e căsătorit şi e dispus s-o salveze pe mama. Căsătorindu-se în 24 de ore cu ea Toţi ofiţerii, care nu aveau obligaţii sau familie, au ridicat mâna…e un fel de a spune. A fost ales tata, singurul care avea două mâini şi două picioare întregi. Fusese rănit la faţă, pierduse maxilarul inferior, la Oarba de Mureş. Dar a fost nevoie urgent şi de dispensa pentru dotă. Mama nu avea nimic în România din care fusese luată Basarabia. Totul rămăsese la Zgura, lângă Cetatea Soroca, cum scria pe actul ei de naştere. Şi undeva lângă Teleşovca, în raionul Dondiuşani, cum apărea în documentele oficiale, pregătite pentru primul drum care i-a fost aprobat familiei noastre, în 1966, prin Crucea Roşie, ca mama să ne arate mormintele părinţilor ei.

Noroc că existau acele documente de dispensă care purtau semnătura Regelui, acordate ofiţerilor în condiţii excepţionale, ca să se poată căsători când nu exista acea dotă. Drumul hârtiilor extrem de scurt şi semnătura regelui Mihai au salvat-o pe mama. Părinţii mei nu se cunoşteau, înainte de această fulgerătoare căsătorie. Certificatul de căsătorie e din 22 august 1945. Povestea lor atât de frumoasă nu ar fi existat, dacă pe vremea monarhiei, birocraţia ar fi fost, uneori, de-a dreptul letală, ca în vremurile republicii şi democraţiei de tranziţie.

Mama a renunţat la studiile de la Facultatea de medicină ca să-l îngrijească pe tata. O vreme, el a mâncat cu un tub, a avut mari probleme să se hrănească. Şi a tot fost internat pentru zeci de intervenţii chirurgicale care urmau să-i refacă maxilarul inferior, folosind fragmente osoase şi grefoane “din propria dotare”, bucăţele de os de ici de colo, din corpul lui. Spitalizările cu intermitenţe au durat de la prima internare din luna octombrie 1944 până în 26 mai 1950.

Tata a suferit 39 de operaţii, conform certificatului nr V/1/38811 din 15 august 1991, care menţionează numărul lor. A fost clasat mare mutilat de război cu retragere definitivă de către Ministerul Apărării Naţionale, în 16 ianuarie 1947.

Pe ziua de 23 august 1944, a plecat pe front, la 26 de ani abia împliniţi. Cu Regimentul 10 Infanterie, în calitate de comandant de companie, cu gradul de sublocotenent.

Pe 23 octombrie 1945 este avansat la gradul de locotenent, conform Înaltului Decret nr 1644/1945. A fost propus pentru Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a: “Pentru curajul, destoinicia şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în acţiunile din zilele de 4 şi 5 octombrie 1944, în calitate de comandant al companiei  5/ regimentul 10 Infanterie, remarcându-se în mod deosebit, excepţional”, asigurând “Capul de pod ce se formase peste Mureş. Prin felul în care a înţeles să-şi facă datoria sfidând moartea a căzut grav rănit în ziua de 5 octombrie 1944.”

A fost decorat cu Ordinul “Coroana României”, clasa a V-a, cu spade, în grad de cavaler, cu panglică de “Virtutea militară”, prin Înaltul Decret nr.1814 din 26 august 1947.

Pe 19 august 1950, tata a fost avansat la gradul de căpitan, conform decretului nr 756/ 1950.

Ştiu că profesorul Dan Theodorescu s-a prăpădit înainte ca să mă nasc, în 1948.

Din păcate, nici azi nu m-am dumirit de la cine au primit părinţii mei un splendid tablou în ulei semnat Cuţescu Stork, o natură moartă. Dacă era de la Dan sau de la academicianul Basil Theodorescu, pe care l-am cunoscut, în casa noastră. Când mama mi l-a dăruit, la rându-i, mi-a spus că l-a primit de la profesorul Theodorescu iar eu n-am dat importanţă de la cine anume, căci acum era de la ea.

În fotografia publicată în “România literară”, nu se vede plasturile pe care-l avea regele pe frunte. Pus în urma unei mici intervenţii chirurgicale. Pe caseta video, pe care am filmat-o cu o cameră, într-un film pe care l-am difuzat mai apoi de televiziunea Soti, cu interviul, prezentarea Vilei Serena şi a unor documente, pansamentul de culoarea pielii se vede, din când în când. Nu are absolut nici o relevanţă.

„La Pompei simţi că trecutul nu poate fi ţinut ascuns. Că oricâte straturi de pulbere l-ar acoperi, la un moment dat, reuşeşte să iasă la suprafaţă. Iar când ţi se arată e şi realitate şi taină. Taina se leagă mai ales de mecanismul supravieţuirii. Iar realitatea e, ca de obicei, viaţă, existenţa de zi cu zi, turnată în mulajul impresionant al urmelor. E aberant să crezi că poţi ascunde la nesfârşit urmele şi adevărul.“

Am revenit la Versoix, în luna noiembrie, în 1990. Aşa cum am promis şi cum am stabilit telefonic, prin secretariatul regelui de la Versoix şi prin intermediul bunului meu prieten Adrian Barbu, a cărui vilă e la câteva minute de Vila Serena, locuinţa regelui. I-am anunţat la editura Eminescu, din timp, pe Eugen Negrici şi pe Mircea Ciobanu, că plec să fac cartea cu MS Regele Mihai. Se ştia că mă documentez în arhive, că tot adaug întrebări, în caietul meu dictando de două sute de pagini, cu coperţile lui obositor de portocalii.

Când am ajuns, am aflat că Mircea Ciobanu venise înaintea mea cu câteva zile şi că anunţase că am renunţat să fac cartea. Nu fusese deloc zgârcit cu calomniile la adresa mea, el care a supravieţuit unui infarct şi mult după aceea a trăit graţie medicamentelor de inimă foarte scumpe pe care i le-am dăruit. Costaseră o avere, fiind  “comoara”, cum le gratula un foarte bun prieten al meu, care se prăpădise, domnul Ion Gorun, la puţin timp după ce îşi completase rezervele cu cantităţi importante de pilule venite din Israel, Germania şi Elveţia.

Stupoare. Mircea Ciobanu semnase precipitat un contract de exclusivitate. M-am întrebat de ce era necesar un contract de exclusivitate cu un interlocutor de talia MS Regelui Mihai. Mi se părea normal ca mai mulţi istorici şi oameni din domeniile culturii să-l poată intervieva pe rege, pe o mulţime de subiecte. Nu vedeam, la acel moment, utilitatea unui biograf exclusiv al Regelui. N-o văd nici azi.

Am depăşit clipa cu graţie. Aveam să descopăr, naiva de mine, că regele trebuie supravegheat. Dar eu nu puteam face parte din acest obiectiv. Am depăşit cu graţie acel moment.

Am decis să începem lucrul pe două direcţii, o carte de interviuri cu regina Ana a României, născută principesă de Bourbon-Parma, soţia Regelui şi o carte bazată pe studiul arhivei de la Versoix despre perioada exilului din care să rezulte personalitatea regelui. Am luat şi un foarte interesant interviu Principesei Margareta a României, care s-a publicat în presa din România, pe mai multe pagini. Am transmis mai multor ziare fotocopii de documente, cu acordul Casei Regale, am pregătit şi tipărit un amplu număr dedicat MS Regelui Mihai, publicând zeci şi zeci de pagini, fotografii, documente, care mi-au atras eticheta de monarhistă. Eram încă bulversată şi nu cred că eram singura care îşi punea anumite întrebări. Dar am fost ajutată să trec peste multele nedumeriri şi sentimentul că românii nu trebuie să cunoască adevărul, chiar de majestăţile lor…Am avut, de fapt, cel mai uman şi omenesc acces la arhiva de la Versoix şi acel unic privilegiu de a mă apropia de istorie ca şi cum ar fi un album de familie sau o galerie de portrete.

Am început să lucrez la cartea de convorbiri cu soţia Regelui, pe care o numeam Regina, deşi se căsătoriseră după abdicare. Nu ştiam cum să încep această serie de interviuri ce se va concretiza în manuscrisul unei cărţi de peste cinci sute de pagini. Aveam o mulţime de întrebări în cap şi o imagine pe care o păstrez în memorie şi care mă obsedează. Un cub de zahăr a alunecat din cleştele de argint. S-a rostogolit pe masă. Regina Ana l-a prins cu degetul mare şi cel arătător şi l-a lăsat să alunece în ceaşca mea de cafea. O fracţiune de secundă, i-am întâlnit privirea care se întreba dacă se cuvine să ia bucăţica de zahăr cu mâna. O, da, fireşte. Totul era atât de curat şi de normal. Asta se petrecea în urmă cu câteva luni. În acea zi de duminică, pe 5 mai 1990, când s-a  desfăşurat primul interviu pe care i l-am luat regelui.

Venisem cu o delegaţie oficială în Elveţia de vreo 90 de persoane, condusă de Cazimir Ionescu. La invitaţia unui domn din Zurich, pe nume Wyss. Eram din grupul independenţilor, alt gen de independenţi, nu ca traseiştii de azi. Eram în fond singura poetă şi scriitoare, printre câţiva jurnalişti, câteva feţe bisericeşti, nişte ofiţeri. Restul erau de la partidele nou-înfiinţate. De la liberali, mi-l amintesc pe Varujan Vosganian. Era Mirela Roznoveanu de la „România liberă”. Şi Vartan Arachelian, care va merge la o săptămână după mine să facă şi el un interviu cu regele Mihai pentru televiziunea naţională, inflamat de povestirea mea doldora de admiraţie.Era Milena, de la fostul Agerpres, ziaristă pe lângă CPUN…

Sunt pentru a doua oară în casa celui ce a fost Regele României, M. S. Regele Mihai! Voi veni zilnic aici, vreme de aproape şase săptămâni. Aşa cum mergeam la Biblioteca Academiei, pe vremuri, când citeam la secţia de manuscrise şi la serviciul special de lectură, la Biblioteca Fundaţiilor, devenită BCU, la Arhive…Sunt lăsată să lucrez în voie, să consult orice biblioraft, album sau carte. Rafturile din arhivă, care era, la origine, o sală de cinematograf privat, sunt la dispoziţia mea. În zile şi la ore stabilite, înregistrez convorbirile. S-au adunat vreo treizeci şi mai bine de casete.

Afară se apropie iarna. Mă îndrept spre Vila Serena zilnic şi locul brumei va fi luat de prima ninsoare care paralizează reacţiile cotidiene. Lumea îşi lasă maşinile în garaj din cauza celor câţiva câtorva centimetri de zăpadă. Reportaje la televiziune, copiii care nu merg la şcoală. Nu lipsesc nici o zi. Sub tălpile cizmelor de piele strivesc nu doar pietrişul şi asfaltul, ci şi această zăpadă elveţiană care rămâne curată şi sticloasă mai multă vreme. Străluceşte stins şi imaculată precum cubul de zahăr. Descopăr în iarbă un fagure de viespi îngheţat. De unde ştii că nu e un fagure de albine? E cenuşiu. Inegal.

Am vorbit zile la rând cu Regina Ana, de câte ori a avut vreme iar, în restul zilei, am studiat în voie arhiva de la Versoix şi biblioteca din spatele biroului unde lucra MS Regele Mihai. Am transcris o mulţime de casete. M-am folosit de reportofonul meu cu care am înregistrat primul interviu cu regele şi de cel primit de la Victor Eskenazy, la Munchen, după mineriada din iunie 1990. De când am fost la Peleş ca să fac fotografii pentru întâlnirea programată pentru luna noiembrie îmi alesesem un titlu, sau un subtitlu Cele patru anotimpuri. Gândindu-mă la picturile lui Mucha, nu la muzica lui Vivaldi. Aveam un titlu mai mare, un soi de supratitlu, care nici acesta nu era al meu, Exilul şi împărăţia, dat de Albert Camus celor şase bijuterii narative fără absolut nici o legătură cu subiectul meu. În 1992, ambele volume erau culese de mult şi trimise prin poştă la Versoix. N-am avut confirmarea primirii lor, aşa că l-am rugat pe Petre Mihai Băcanu să ducă din nou manuscrisele, inclusiv cartea de convorbiri cu Regina Ana. Prin Viorica Oancea, l-am contactat pe Constantin Brâncoveanu sau Brancovan pe care-l cunoscusem atunci, cu prilejul primei vizite. Am primit în cele din urmă manuscrisul ce conţinea convorbirile cu regina Anne de Bourbon-Parma, cu infime observaţii. Cam două pagini de tăieturi din cele peste 510 pagini dactilografiate. M-am bucurat. Manuscrisul cu cartea despre rege pe care îl intitulasem Exilul şi împărăţia nu mi-a parvenit niciodată, deşi l-am expediat de trei ori.

Am decis să public volumele mai târziu. Sub formă de memorii, pentru că, din păcate, am realizat că a existat o politică clară de zădărnicire şi amânare a prezenţei regelui Mihai în România. Am simţit limpede că sunt blocată, fireşte, nu de majestăţile lor. Regret că nu  am reuşit să transmit atunci ceea ce a reprezentat monarhia, pentru un om ca mine şi ca alţii, care nu s-au lăsat manipulaţi de toate minciunile ce deformaseră total semnificaţiile ei. Apoi sunt o fiinţă mult prea liberă şi nu sunt capabilă să cultiv intermediari.

Am început lungile convorbiri cu regina Ana, sugrumată de emoţie şi amuzându-mă pe seama poveştii cu crampa scrisului, devenită blocajul începerii unui dialog… Hodoron-tronc, întrebând-o dacă a văzut Vilă a Misterelor de la Pompei, pe care a acoperit-o cenuşa Vezuviului atâtea secole. Bănuiam c-o văzuse. Mai mult, ceva mă făcea să fiu sigură că a fost la Pompei.

“ O, da!”, mi-a răspuns fără uimire că o iau de la începutul secolelor ca să ajung în veacul XX. Şi m-a lăsat ca să vadă ce rost are ocolul.

Există acolo o pictură în care tentele mov sunt suprapuse pe un fundal roşu. Ea reprezintă momentul de dezvăluire al misterelor, în cadrul unei ceremonii de iniţiere. Gesturile rituale sunt doar schiţate. Desenul marchează simbolurile. Vălul e dat la o parte, dar pentru cei neiniţiaţi taina rămâne de neatins şi totul pare plin de echivocuri. De ce am făcut această poate prea lungă paranteză? Ca să spun că românii, chiar şi atunci când cunosc istoria lor din ultimele decenii, din lecturi, dacă nu dintr-o experienţă directă, au aerul că ar privi-o, din afară, asemeni vizitatorilor de la Vila Misterelor din Pompei. Noi toţi vedem acel desen mov pe un fundal roşu. Care poate fi luat drept un simbol pentru istoria noastră recentă. Şi totuşi nu avem acces la „ceremonia de iniţiere“. Tot ce-am trăit nu ne ajută să trăim altfel. Taina răului, taina binelui rămân întregi. În mozaicul cu pietricele gri, negre şi sângerii, Cave Canem. Câinele de pază are o cureluşă roşie la gât şi latră sau mârâie la noi din pavimentul care l-a păstrat întreg.

Regina Ana are răbdare cu mine dar nu se sfieşte să-mi spună că “E puţin prea poetic“acest mod de a discuta. Şi începe să-mi povestească că a văzut acea pictură despre iniţiere şi cum a stat la Sorento, în apropiere de Pompei, la Herculanum. A vizitat bineînţeles oraşul Pompei, un loc pe care l-a văzut aproape toată lumea.

Există, pe lângă pelerinajele religioase şi pelerinajul la Pompei. E drept că românii au ajuns acolo mai greu, se pleca foarte greu în Occident. Acest oraş, care a fost îngropat sub cenuşă, supravieţuieşte catastrofei. Există. De atâtea secole. Au rămas întregi, sub cenuşă, străzi, case şi vile. Oraşul părea că a fost uitat. Şi dintr-o dată a înviat, a ieşit la iveală de sub pământ. Străzile au păstrat urmele roţilor care au circulat atunci, înainte de cataclism. În pietrele care acoperă toate acele străzi, toate acele căi de circulaţie, se văd urmele de roţi. Nici Vezuviul, nici timpul n-au putut şterge aceste urme de viaţă. Străzile erau, în anumite zone, tare înguste. Dar când le vezi, trăieşti sentimentul că au fost aglomerate, că pe acolo se vânzolea multă lume forfotind, că se dădea la o parte să facă loc carelor ce se apropiau din faţă, din spate, cu zgomotul repetat al roţilor, de metronom…

Faunul de la Pompei merge pe vârful picioarelor, pe poante. Coloanele sunt uneori neatinse, mai neştirbite decât mezinele lor, care susţin construcţii de o sută-doi sute de ani. Casa de la ţară din Danemarca, a Prinţului George al Greciei, soţul Mariei Bonaparte nu a avut niciodată asemenea colonade cu fusul şi capitelul perfect, precum câteva din colonadele de la Pompei.

Asta îmi spun eu doar în gând. Am văzut într-un album faţada ei cu pridvorul larg de-o parte şi de alta uşii de intrare, şi mi-a amintit, e drept, de colonada conacului lui Ion Pillat de la Miorcani. Cu imensa prispă de la intrare, de-a lungul întregii faţade, devenită o terasă îmbietoare unde poetul traducea admirabil Anabase, a lui Saint-John-Perse, poezie franceză, poezie americană, germană, italiană, în vreme ce la Bucureşti scria poezia satului românesc.

Regina Ana îmi povesteşte despre Pompei, de parcă ar revedea şi auzi tot ce se petrecea înainte de cataclism. Cuvintele aduc în faţa mea locuri şi oameni, aproape, să le pot atinge şi să-i pot atinge cu mâna. Să vezi magazinele de atunci, construite din piatră, să vezi toate acele vase în care se păstrau produsele, uleiul, vinul, seminţele… Să vezi acea memorie a materiei, sub formă solidă, de cristale, deshidratată… Vinul, uleiul nu mai curg. Au rămas ca nişte uriaşe boţuri de materie închegată pe fundul amforelor.

Pompeiul mi se dezvăluie pas cu pas, exact aşa cum o să-l văd, mai târziu, peste ani. Şi istoria ar trebui privită ca un oraş ce ţi se dezvăluie pas cu pas, oricât de incredibilă ar fi putut să-ţi pară supravieţuirea lui şi existenţa lui, înainte de a-l vedea. O cadă de baie păstrează în golul ei paralelipipedic amintirea trupurilor ce s-au spălat în ea, ca pântecul unei femei memoria copiilor aduşi pe lume.

La Pompei, simţi că trecutul nu poate fi ţinut ascuns. Că oricâte straturi de pulbere l-ar acoperi, la un moment dat, reuşeşte să iasă la suprafaţă. Iar când ţi se arată e şi realitate şi taină. Taina se leagă mai ales de mecanismul supravieţuirii. Iar realitatea e, ca de obicei, viaţă, existenţă de zi cu zi, turnată în mulajul impresionant al urmelor. E aberant să crezi că poţi ascunde la nesfârşit urmele şi adevărul.

O ascult şi mă gândesc cu voce tare de ce, anume, la Pompei poţi să-ţi regăseşti speranţa. Sună teatral, ca o reclamă a unei agenţii de turism. Iată că nici natura vrăjmaşă nu e în stare să distrugă ceea ce oamenii au zidit cândva. Ea, distrugătoarea e, în acelaşi timp, şi vasul care prezervă şi conţine atâtea expresii ale civilizaţiei omeneşti.

La fel e pământul. Descoperi în straturile lui obiecte de piatră, tot atâtea vestigii, monezi, vase de ceramică sau necropole sub câte o colină unde se află un tumul. Descoperi în pământ viaţa, gândirea, un stil de a fi, descoperi bucuria şi alintul sub ţărână, tot atâtea simboluri ale tandreţei şi iubirii ce se ascund în podoabe. Afli urmele muncii, ale inteligenţei, forţa creaţiei. Toate aceste pietre, toate aceste vestigii ne vorbesc. Toate aceste urme ne asaltează şi încearcă să ne trezească memoria. S-o deschidă asemeni unei ferestre. Există un drum al memoriei bătătorit, acolo unde nici nu ne aşteptăm. Nu am de unde să ştiu că am atins o coardă profund sensibilă. Voi înţelege peste o vreme că arheologia ar fi putut fi o cale pe care şi-ar fi ales-o în viaţă, dacă nu s-ar fi căsătorit cu regele Mihai.

Merg încet. Toată lumea vorbeşte despre schimbarea mentalităţilor, oamenii reîncep să-şi citească istoria. Cu mult zgomot şi furie vor s-o redescopere. Istoria începe poate să retrăiască în noi. Cum n-am fi crezut până mai ieri că se va întâmpla. Erau atâtea lucruri ce păreau definitiv îngropate, asemeni caselor şi străzilor din Pompei. Dar e déjà o istorie împărţită pe tabere, fiecare ar vrea să absolutizeze ceva, să fie un fel de uns al adevărului unic, suprem. Asta ne mai lipsea, dictatura adevărului. De grup, de partide, de etnii.

Istoria se întoarce acum la noi. A existat un cataclism, care a acoperit sub cenuşă o jumătate din Europa. Popoarele au fost sufocate de cenuşa tăcerii, care le-a fost impusă cu violenţă. Dictatura comunistă a înecat sub cenuşă jumătate din Europa. A îngropat atâtea ţări şi popoare. Le-a asfixiat. Tăcerea s-a impus. Cu căluşul la gură. Doar în Europa centrală şi de Est, doar în aşa-zisul lagăr comunist? Întreb şi răspunsul vine fără ocolişuri:” N-aş spune asta. Pe mine m-a izbit şi tăcerea Occidentului. Care a avut aerul că nu ştie ce se întâmplă cu jumătate din trupul Europei. ” Un trup cangrenat.

Mă întreb. Să fie aşa? Îmi amintesc piciorul unui unchi al meu, ce fusese tăiat de sub genunchi, înfăşat în tifonul alb, ca un ciot mumificat. Diabetul sever controla iminenţa sfârşitului.

S-au făcut enorme greşeli. Toate ţările din Est au fost transformate în republici. Pentru ca aceste republici să ajungă imediat lagăre, enclave ale dictaturii. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu regele Petru al II-lea al Iugoslaviei. Era fiul regelui Alexandru şi al reginei Maria, Mignon, a Iugoslaviei, sora lui Carol al II-lea. A fost sfătuit de Winston Churchill să nu se întoarcă în ţară cu un grup al armatei sale. Trebuia să aştepte, chipurile, ceasul potrivit. Decizia aceasta a avut consecinţe total nefericite. Ea avea să-l coste pe regele Iugoslaviei pierderea tronului. E un fel de a spune. Toate tronurile erau pierdute de la un anumit moment, într-o anume parte a Europa. Europa amoebei roşii cum a numit-o ambasadorul Bullit.

A fost o imensă eroare şi faptul că nu s-a prevăzut o debarcare împotriva nemţilor, în Iugoslavia, în 1944.

Iugoslavia putea să rămână un stat independent. Şi nu comunist. Iar o debarcare în Iugoslavia ar fi fost salvatoare şi pentru România. Să fie oare aşa, cum am citit în cărţi?…Câteva călătorii în Iugoslavia, în anii 80, mi-au arătat un alt fel de republică. Era infinit mai bine decât în România. Oamenii călătoreau liber în Occident, literatura era mult mai liberă, ţăranii puteau avea cel puţin zece-unsprezece hectare de pământ, tractoare, o mulţime de vite. Îşi făceau case şi grajduri în care fânul cobora, şi uruiala, şi tărâţele, pe nişte jgheaburi semi-automatizate. Nu mai vedeam furci şi greble parcă pe nicăieri.

Mă gândesc dacă e vorba aici, ca şi în alte situaţii, de slăbiciune, de naivitate sau de premeditare. Nu înţeleg, de pildă, de ce americanii şi englezii au decis să-l sprijine pe generalul Tito, care era susţinut de comunişti, şi nu pe generalul Mihailovici, care începuse lupta de rezistenţă împotriva nemţilor cu armata regală, sinonimă atunci cu armata ce reprezenta interesele poporului iugoslav. Sigur, era povestea cu unitatea sau destrămarea unităţii iugoslave. Începuse lupta de rezistenţă din 1941. Tito a fost preferat generalului Mihailovici. Or, Tito a păstrat o vreme speranţele, având aerul că va coopera cu monarhia, că va respecta tratatul de la Yalta. Povestea cu alegerile democratice. Dar conferinţa de la Yalta, sau din Crimeea, pe numele ei de cod Argonaut Conference, din 4-11 februarie 1945, a împărţit lâna de aur, cum a vrut Stalin, care nu avea de fel probleme cu noblesse oblige, precum Franklin. D. Roosevelt.

Un text al lui Roosevelt din 1943 demonstrează o inocenţă incalificabilă, aşa că mi l-am transcris, ca să înţeleg încă o dată, dacă mai e nevoie, ce ni s-a întâmplat. “I think that if I give him everything I possibly can and ask for nothing from him in return, noblesse oblige, he won’t try to annex anything and will work with me for a world of democraticy and peace.“ E vorba despre Stalin, Dumnezeule! Incredibil! Şi asta după ce ambasadorul Americii din Uniunea Sovietică trăsese nu ştiu câte semnale de alarmă şi-i prevenise pe conaţionalii săi din 1942 că Stalin e un diavol, mai mult prevăzuse şi diagnosticase “the flow of the red amoeba into Europe”. Dar nimeni nu a părut să dea crezare celor spuse de William Christian Bullit Jr.

Nu trecuse nici o lună de la Conferinţa Argonauţilor, când s-a întors de la Londra guvernul iugoslav din exil. Subasici şi Tito au demisionat. Asta nu însemna limpede că nu vroiau să colaboreze de fapt? Apoi nu e ciudat că în ziua de 6 martie 1945 a fost numit un nou guvern sub preşedinţia lui Tito. În acest guvern, care ne evocă guvernul Petru Groza – şi data e aceeaşi – fostul prim ministru al regelui Petru al II-lea al Iugoslaviei este numit ministru de externe.

Regina Ana ştie evident mai multă istorie decât mine. A trăit-o direct, cu excepţia istoriei României despre care a citit enorm sau i s-a povestit. Simte nevoia să marcheze diferenţa între România şi Iugoslavia.

Ceea ce s-a petrecut în Iugoslavia seamănă cu ceea ce s-a petrecut în România. Mă refer la componenţa politică a guvernelor dinainte de abdicarea forţată a regelui. Pe 1 martie 1945, primul-ministru al României, Nicolae Rădescu e obligat să demisioneze sub ameninţarea că nu vom primi Transilvania înapoi. Era ultimul prim-ministru democrat. Monarhia nu pare ameninţată dar e numai o iluzie. În Iugoslavia, lucrurile s-au petrecut mai iute. Dar să nu uităm că, spre deosebire de regele Mihai, care a opus rezistenţă dictaturii lui Antonescu, din interiorul ţării, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei a opus rezistenţă din exil. A lipsit din ţara sa câţiva ani, după ce Iugoslavia a fost înfrântă de armatele Germaniei. O Germanie enervată că Iugoslavia refuză să colaboreze cu Axa.

Pe mine mă obsedează această schimbare a guvernului din 6 martie, cu o echipă dominată de comunişti. O schimbare impusă ce a avut loc în aceeaşi zi, şi în România, şi în Iugoslavia.

Vorbim despre cataclismul politic al tratatelor care trebuia să treacă drept un cataclism natural. Despre cenuşa Vezuviului. Iată memoria ne revine. Şi vălul misterelor se ridică.

Când regele Petru al II-lea i-a scos din scena politică pe regenţii ce deţineau, din martie 1945, prerogativele sale, Tito s-a înfuriat. Regele a fost pedepsit prin neplata listei civile. Tito îşi continua liniştit mutările pe tabla de şah. Trebuia să urmeze şah la rege! Aşa că Tito a provocat alegeri parlamentare, în 11 noiembrie 1945. Doar comuniştii au avut drept de vot liber. Alegerile au fost amputate şi falsificate. În 29 noiembrie 1945, Adunarea Constituantă a votat sfârşitul domniei lui Petru al II-lea al Iugoslaviei şi abolirea monarhiei. Degeaba par să fi luptat cetnicii şi generalul Mihailovici. Tito a fost preferat. A învins Stalin. Turui, rostesc apăsat istoria învăţată, din cărţi, acasă. Tocmai citisem o monografie despre regele Iugoslaviei şi o grămadă de cărţi despre al doilea război mondial.

Regina Ana simte nevoia să nuanţeze, o amuză stilul meu de elevă premiantă care a înghiţit istoria din cărţi, încercând să recupereze hălci de memorie, din amnezia programată. Să nu uităm că la Yalta, în februarie 1945, soarta decisă pentru Iugoslavia fusese infinit mai bună decât cea hotărâtă pentru România. Roosevelt, Churchill şi Stalin au plasat Iugoslavia sub o dublă influenţă, sovietică şi britanică. Dar monarhia a fost eliminată din Iugoslavia mai repede decât din România. Atunci iugoslavii au emigrat cu zecile de mii în Statele Unite, în Australia. În Anglia… A fost un exod… Poporul îşi părăsea patria simţind că avea să devină o corabie în derivă, sub dictatura comunistă a lui Tito. Nu însemna oare acest exod că iugoslavii nu mai credeau în viitorul ţării lor, de vreme ce regele Petru al II-lea fusese silit să abdice, sub aparenţa unor alegeri şi a opţiunilor „democratice“, falsificate şi trunchiate până la dispariţia oricăror urme ale prestidigitaţiei comuniste.

Ce vreau să spun cu asta? Că multe lucruri se aseamănă în scenariul tragic care a fost impus unei jumătăţi din Europa. Că înainte ca să se culpabilizeze popoarele din est, e cazul să-şi recunoască vina cei ce l-au preferat pe Stalin regilor din Albania, Bulgaria, Iugoslavia, România… În locul monarhiilor constituţionale uzurpate de comunişti a fost impusă dictatura. Monarhiile au fost îndepărtate din Europa pentru a face loc dictaturii. Republicile au fost doar o mască pentru dictatură. Iar suferinţa a revenit numai popoarelor din aceste ţări. Cu ce sunt vinovate popoarele că soarta lor a fost decisă fără să fie consultate, ci dimpotrivă. Au fost închise în lagărul socialist, au fost cedate unei sfere de influenţă total străină de voinţa lor. Dar foarte grabnic vom descoperi că şi restul Europei, rămasă liberă, va avea enorm de tras de pe urma  acestei imense amputări.

Dacă ne întoarcem în trecut, vălul misterelor se ridică.

Dar regina Ana nu crede că e bine să ne privim trecutul ca pe ceva tainic sau ascuns. “Pentru mine lucrurile sunt limpezi. Trebuie să ne cunoaştem trecutul şi nu să ne iniţiem în el. Nu e nevoie de un ritual pentru asta. Actul cunoaşterii e un act normal. Anormală, ambiguă şi ascunsă e doar metoda folosită de cei care vor să ne cultive ignoranţa. Numai această metodă care sufocă orice formă de cunoaştere şi de informare acţionează ocult şi subteran. Am vorbit despre oraşul Pompei. Adevărul despre el a supravieţuit cataclismului natural. Oraşul Pompei a fost o realitate. Cum a fost o realitate şi valul de cenuşă care l-a înghiţit. Şi binele şi răul sunt nişte realităţi. Pe care trebuie să le privim în faţă. Cu ochii deschişi. Fără prejudecăţi. Numai aşa vom înţelege. Iar când am înţeles vom putea să şi alegem de care parte ne situăm.”

Îmi întinde mâinile amândouă şi îmi cere să-i ating podul palmelor. “Mâinile astea au muncit foarte mult.“ Sunt la fel ca mâinile părinţilor mei.

Povestea se apropie de istorie precum glezna de firul ierbii. Sau tălpile goale. O simţi cât este de reavănă sau de uscată. Istoricii au tot felul de scări, de ierarhii, atunci când îşi fixează perspectivele. Fernard Braudel, când a scris despre Mediterana şi epoca lui Filip al II-lea nu i-a atins lui Filp al II-lea podul palmelor. Şi nici n-a greblat, în remarcabilul său op de peste o mie o sută de pagini, La Mediterrannee et le monde mediterraneen a l’époque de Philippe II, apărut în 1949, cu degetele răsfirate, apa mării Mediterana, în timpul bătăliei de la Lepanto.

La scara mică a microistoriei, intervine acel individualism şi e loc liber pentru infinite nuanţe şi…indeterminisme. La scara cea mare, macroistoria te poate strivi cu determinismele ei, care cad greu, precum piatra de mormânt peste Christos. Dar într-o zi, o găseşti dată de-o parte şi mormântul e gol.

Va trebui să treacă o vreme ca istoria să-şi adune forţele şi să cuprindă, la scara geografiei Europa scindată, tot ceea ce uneşte această zonă, profund, nespectaculos şi imperceptibil. Să ştim ce a supravieţuit după al doilea război mondial. Ce s-a măcinat, s-a atrofiat ori a fost desfigurat din Europa şi din omul european. De-a lungul unei jumătăţi de veac sau unui secol. Să devenim conştienţi de determinismele duratei lungi şi impactul macroistoriei. Să se cerceteze apoi, la scara medie, cea a istoriei sociale şi culturale, tot ceea ce a reprezentat lumea grupurilor sociale, imperiile, civilizaţiile, nucleele umane, de la familii aristocratice şi monarhii la grupuri economice şi de opinie.

Apoi, la scara duratei scurte, a timpului iute, vizibil, marcat de evenimente în trombă şi  experienţa unor indivizi pe care-i cunoaştem, cu numele şi destinul lor, să se înregistreze evenimentele, la suprafaţa lor, existenţa ca fulgerare, aceea singură, în care ne scaldă partea de sânge din scala timpului.

În 7 octombrie 1571, are loc, vreme de mai multe ore, bătălia de la Lepanto, unde flota otomană pierde confruntarea pe mare, în faţa Flotei Sfinte, a creştinilor,  care-i reunea pe soldaţii Republicii Veneţiene, ai celei Genoveze, ai Ducatului de Savoya, ai Papalităţii şi spaniolilor, sub conducerea regelui Filip al II-lea şi a lui Don Juan de Austria.

În 15 decembrie 1989, nimic nu mai poate opri revoluţia izbucnită în Timişoara şi România. Şi azi, după două decenii se mai dezbat şi se completează cu informaţii aceste evenimente. Şi se elimină neadevăruri, scenarii…

În pădurea Băneasa, când mă jucam cu copiii din satul Vatra Nouă şi păşteam vacile, creşteau imense tufişuri de sunătoare pe locul din nou înverzit, unde căzuseră bombe, lăsând în urma lor gropile de bombe. Dar o vreme, pe locul acela n-a crescut nimic. Apoi s-au umplut de oţetari şi de ştir, din belşug, care era adunat pentru porci. În craterul lor, iarba rămânea umedă mai toată ziua căci roua nu reuşea să se usuce. Soarele ajungea acolo mai greu sau deloc. Ne ascundeam în craterul de bombe peste care crescuse iarba. Adunam florile de sângele voinicului, cele ca nişte trompete mici, cu pâlnia în sus, numite sângele-voinicului, spicul mic ţuguiat de coada calului.

După cincizeci de ani, gropile de bombe nu se mai văd şi nici sunătoarea. Sunt în schimb munţi de gunoaie. Şi hălci de pădure tăiată. Abatorul pădurilor îmi arată hectare de cioturi.

Am văzut tabloul lui Paolo Veronese, care reprezintă Bătălia de la Lepanto, la Veneţia, cred că la Galleria dell’Accademia. Am stat mai mult la Veneţia, unde am scris zeci de poezii, toate datate, pe care le-am inclus în volumele Institutul inimii şi Puterea Leviathanului, scoase în anul 1995, când m-am operat pe cord deschis. Rar mi-a fost dat să privesc această reprezentare pe două registre a unui eveniment crucial din istorie. Pe două registre. Registrul superior pictează cerul cu decidenţii creştini din Cartea Sfântă, marile personaje, de la Isus la Madona şi ceilalţi.

Sub această realitate beatificată, care agită propriile arme, apare, în registrul inferior, dar tot în prim plan, lumea pământeană a sutelor de vase, de catarge, o mare însângerată, din care muşcă maşinăria războiului, pântecul navelor şi ghiulelele care sfârtecă tot ce le iese în cale. Din cer, razele, în fascicule de suliţe serene, proteguitoare, creează o încrucişare între lumină şi întuneric, învingători şi învinşi. Ideea, dincolo de expresivitatea plastică, este aceea a unui determinism  major, mai presus de forfota evenimentelor punctuale.

Am aflat târziu dintr-o biografie a lui Cervantes că scriitorul a luptat la Lepanto, fiind soldat într-un corp de elită, din armata navală spaniolă. Era la bordul vasului Marchesa. A fost rănit la piept şi şi-a pierdut mobilitatea braţului stâng, pe care nu l-a mai putut folosi. S-a spus că şi-ar fi pierdut mâna stângă pentru gloria mâinii drepte. E de ţinut minte.

În Muzeul Vaticanului, pe care l-am văzut de mai multe ori, există şi reprezentarea Bătăliei de la Lepanto, undeva, într-un colţ al Sălii imense. Mi s-a întâmplat însă de multe ori, când am ajuns în porturi cu sute de ambarcaţiuni şi călătorind pe mare, cu vase de croazieră să dau peste sute de catarge adunate în golfuri ori la subţioara unor lacuri, da, mi s-a întâmplat să revăd, în memorie, aglomerarea de catarge din reprezentarea unei bătălii. Să se amestece vizual realităţile păcii cu cele ale conflictului. Ştiu sigur, că asemenea erori de receptare intervin în istorie, când pot fi confundaţi cei ce ne vor priva de libertate cu eliberatorii.

Îi spun reginei Ana că am aflat că a participat la manifestaţia de solidaritate cu victimele de la Timişoara, pe care au organizat-o comunităţile româneşti din Elveţia, la Geneva, în 19 decembrie 1989. Am citit informaţia într-un jurnal elveţian, aflat într-unul din bibliorafturile din arhiva de la Versoix, purtând menţiunea anului 1989. Articolul mai amintea şi faptul că s-au transmis imagini de la această manifestaţie, la postul Suisse Romande, la Telejurnal.